Etimologia_ca_modus_vivendi

Prévia do material em texto

133
Etimologia ca modus vivendi*
Antoaneta Sabău & Florin-George Călian
Nici o evocare a profesorului Dan Slușanschi nu-i poate face pe 
deplin dreptate. Cu mare greutate am putea exprima complexitatea 
umană și academică a domnului profesor, așa cum am avut privilegiul 
să îl cunoaștem noi, ca studenţi de filologie clasică și, respectiv, filoso-
fie. În primul rînd pentru că ar fi copleșitor să încercăm să-i descriem 
munca de cercetare. Cine a fost Domnia Sa, de fapt? Un arheolog al 
filologiei? Un polimat al indo-europenisticii? Editorul de excepţie al 
lui Cantemir? Traducătorul celor trei mari cărţi ale antichităţii? Cititor 
pasionat și traducător al lui Tolkien? Un renascentist rătăcit prin seco-
lul al XX-lea? Toate acestea și încă multe altele la un loc. Sîntem încă 
prea mici să putem vorbi noi despre această summa. Ceea ce îndrăznim 
să evocăm însă este întîlnirea vie cu domnul profesor în sala de curs. 
Pentru noi, cel puţin, profesorul Slușanschi a fost mai întîi de toate un 
domn, în sensul deplin al cuvîntului (avea atît statură domnească, cît 
și domnea cu precizie peste regatul filologiei). A mai fost pentru noi și 
un Socrate filolog care ne-a iscodit etimologic. Cu diferenţa fundamentală 
că profesorul Slușanschi știa că știe1.
Eram student la filosofie și voiam să învăţ limbile clasice. Așa 
că am început drumul anevoios al dublei specializări filosofie – limbi 
clasice, cîndva posibilă (cel puţin teoretic) în învăţămîntul românesc, 
* Acest text a fost scris pentru comemorarea profesorului Dan Slușanschi, care a avut 
loc la Biblioteca Academiei Române, sala „D. Panaitescu-Perpessicius”, pe data de 10 
septembrie 2015. Textul a fost citit atunci de Otniel Vereș. Versiunea de aici are mici 
modificări faţă de textul iniţial.
1 După cum bine a remarcat domnul Andrei Pleșu la comemorarea de la Biblioteca Aca-
demiei.
134
Etimologia ca modus vivendi
cu lipsurile, stîngăciile și șovăielile unui absolvent de liceu cu profil 
„real”. Aveam colegi la limbi clasice care-și petrecuseră liceul, inclu-
siv vacanţele, buchisind Sintaxa limbii latine a domnului profesor, care 
puteau citi deja lejer Cezar, Cicero, Vergilius... Dar nimic nu avea să ne 
pregătească – nici pe mine, necunoscătorul, nici pe olimpicii la limba 
latină – pentru primul curs de limba latină cu domnul profesor Dan 
Slușanschi. Era un om impunător ca statură, cu o voce fermă, dar cal-
dă, şi o privire capabilă de o severitate zdrobitoare, dar și de cea mai 
dezarmantă blîndeţe. Nu ni-l amintim șezînd vreodată la catedră – era 
mereu în mișcare, volubil și captat complet de orice ne spunea, cu 
o energie pe care ne-o transmitea indiferent de modestia intenţiilor 
noastre. Impresia pe care ne-au lăsat-o primele întîlniri este că Pro-
fesorul se înrudește spiritual cu Socrate și că cel mai important pen-
tru Domnia Sa era să ne transmită prin viu grai, printr-un logos viu, 
dorinţa de a iscodi începuturile a toate: începuturile limbii române, 
limbii latine, limbii indo-europene, începuturile cuvintelor, începutu-
rile gîndirii. Nimic din uzul limbii nu trebuia acceptat ca atare, orice 
prepoziţie sau cratimă trebuia interogată.
La sfîrșitul cursurilor profesorului începeai să crezi că cei care 
nu examinează dedesubturile limbii nu-și pot cunoaște de fapt limba 
pe care o utilizează. O limbă folosită la modul mecanic are doar o 
funcţie instrumentală, însă profesorul Slușanschi sugera indirect că 
fiecare părticică a acestui instrument organic are o istorie proprie care 
trebuie făcută cunoscută și spusă mai departe. 
Umanioarele, prin domnul profesor Dan Slușanschi, ni s-au 
reprezentat ca o religie politeistă, în care mai multe discipline, care 
păreau de sorginte divină (istoria antică, mitologia comparată, arhe-
ologie homerică, prozodie antică etc.) în prelegerile profesorului, se 
completează reciproc în Olimpul filologiei clasice. Astăzi este la modă 
în lumea academică să vorbim despre interdisciplinaritate și o facem 
destul de nătîng, avînd în vedere fervoarea cu care ne specializăm. 
Cînd însă ne vorbea domnul profesor Slușanschi înţelegeam că disci-
plinele nu trebuie legate mecanic una de alta, ci că sînt într-o atingere 
și o interferenţă naturală constantă, că sînt, în definitiv, una, și percep-
ţia imediată a acestei certitudini era posibilă tocmai prin felul Dom-
135
Antoaneta Sabău & Florin-George Călian 
niei Sale de a se mișca cu aceeași siguranţă și carismă intelectuală nu 
numai în filologie, ci și în arheologie, literatură, istorie a culturii și a 
cotidianului antic ș.a.m.d. Profesorul Dan Slușanschi avea în Domnia 
Sa un daimon care te magnetiza și care te făcea să regreţi tot timpul că 
n-ai început să înveţi greacă și latină încă de la grădiniţă.
Atitudinea profesorului te făcea să crezi că, fără o anumită 
pioșenie, aceste discipline nu puteau fi ademenite către tine, indi-
ferent de formaţia ta: filosof, filolog, arheolog... Iar pe lîngă această 
smerenie neobișnuită, mai era ceva care te făcea să te îmbolnăvești. 
Pe noi domnul profesor ne-a făcut să suferim de boala etimologiei. 
Sînt convins că cei care l-au auzit reperînd radicali indo-europeni s-au 
contagiat ireversibil de obsesia de a primi mereu cuvintele ca pe niște 
păpuși rusești. Ghidaţi de domnul profesor, puteam vedea brusc cu-
vintele în adîncimea lor, într-o manieră tridimensională – cu sonorita-
tea lor de astăzi, apoi în contextele lor romane, lepădînd cîte un fonem 
cu fiecare epocă lingvistică, pe măsură ce ne conducea mai departe, 
pînă la rădăcina lor indo-europeană. Limba latină, așa-zisă moartă, 
devenea in faţa noastră un organism viu, cu o istorie suplă și densă, 
cu o identitate efervescentă care ni se livrează și astăzi. Am aflat cu 
stupoare că straturile și substraturile unei limbi sînt chiar mai vii decît 
limba vorbită și că, necomunicînd cu această viaţă tainică, dar consis-
tentă și mobilă dindărătul cuvintelor pe care le rostim, propria noastră 
limbă, pe care o vorbim zilnic, poate deveni mai moartă decît ceea ce 
înţelegem în mod obișnuit ca limbi moarte. A face etimologii nu e o 
joacă de simplă virtuozitate lexicală, este un exerciţiu spiritual. Am 
vrut pentru o vreme să renunţ definitiv la filosofie pentru a mă dedica 
ribozomilor lingvistici, atît de puternică a fost întîlnirea cu domnul 
profesor. Începusem chiar să cred că filo-logul este mai aproape de în-
ţelepciune decît filo-soful. Modul în care domnul profesor ne desco-
perea etimologii mă făcea, pe mine, student la filosofie, să cred că cel 
mai important lucru în viaţa este nu să ajung la un sistem filosofic, 
ci să privesc rădăcini lexicale. Era mai convingător decît mulţi dintre 
filosofii tradiţionali care folosesc etimologii şi care declară că refugiul 
lui Dumnezeu stă în spiritul limbii. 
Moartea domnului profesor a fost un șoc, a venit exact în mo-
136
Etimologia ca modus vivendi
mentul în care credeam că, în sfîrșit, va avea timpul necesar pentru a-și 
înșirui pe hîrtie nesfîrșitele etimologii, poate crezul filologului indo-
europenist la senectute și multe altele. Erudiţia din ediţiile Cantemir 
ori soluţiile de vocabular din traducerile în hexametru, impresionante 
încă astăzi, le vedeam ca trepte spre o operă și mai mare. 
Sîntem recunoscători pentru șansa de a putea studia și cerceta 
în școlile cele mai bune din lume. Materialele, metodologiile, diver-
sitatea oamenilor și abordărilor ne îndatorează, dar, fără a exagera, 
trebuie să recunoaștem că nu am mai întîlnit pînă acum un profesor 
care să ne seducă atît de mult intelectual precum domnul Slușanschi. 
Și nici un curs de pedagogie nu ne-a învăţat atît de mult despre arta 
pedagogiei așa cum a făcut-o indirect domnul profesor. Pentru noi va 
rămîne Profesorul prin excelenţă, cel mai pasionat filolog pe care l-am 
cunoscut, adevărata încarnare a unităţii și tranzitivităţii cunoașterii. 
Şi regretăm că nu i-am putut sta mai mult prin preajmă… 
Acum, la șapte ani de la șocul morţii domnului profesor, ar tre-
bui să fimmai limpezi și să facem cel puţin un inventar al contribuţi-
ilor știinţifice ale Domniei Sale, să vedem ce trebuie editat și reeditat. 
Nu ar strica, poate, să creăm un premiu naţional „Dan Slușanschi” 
pentru cea mai importantă contribuţie la studiul limbilor vechi, poate 
pentru cea mai bună traducere dintr-o limbă veche. Cei care nu l-au 
cunoscut vor rămîne mereu mai săraci decît cei care l-au cunoscut, 
dar noi, cei care l-am cunoscut, rămînem profund îndatoraţi să ducem 
mai departe, fiecare după strădaniile și înzestrările proprii, cîte ceva 
din verticalitatea sa socratică (i.e. să facem mai puţine compromisuri 
în faţa impotenţei instituţionale), cîte ceva din modul așezat de a face 
muncă academică (i.e. fără grabă şi dorinţă de parvenire) şi poate cîte 
ceva din felul său bogat de a fi dascăl. 
Sibiu/Budapesta, 8-9 septembrie 2015